E foarte normal ca, intr-o societate civilizata, sa ne respectam unii pe altii. Sa ne purtam cu cel de-alaturi frumos, sa vorbim asa cum vrem sa ni se vorbeasca si sa ne comportam normal, omeneste.  Atitudinea fiecaruia se reflecta si in viitor, adunand de-a lungul timpului frustrari ale caror radacina nu constientizam ca s-a extins din cauza faptelor, din cauza cuvintelor spuse aiurea. De multe ori am fost intrebata de ce imi schimb atitudinea in ceea ce priveste anumite persoane sau anumite grupuri. Si sincer va spun ca nu am stiut ce sa raspund. Sa spun adevarul sau sa tac? Pe cand eram adolescenta spuneam mereu lucrurilor pe nume, verde-n fata. Am avut insa mai mult de piedut, asa ca de-a lungul timpului am incercat sa ma schimb, sa ma abtin… Intr-un cuvant: sa ma cenzurez (sigur, nu am reusit mereu). Revenin. Imi schimb uneori atitudinea deoarece uneori unii oameni nu stiu sa fie omenosi, respectuosi sau amabili decat atunci cand au nevoie. Dupa ce i-ai ajutat sunt in stare sa te si calce cu masina pe trecerea de pietoni. Nu mai stiu sa salute, nu mai stiu cum te cheama, etc. Asa ca intorc si eu spatele. Iar atunci cand au nevoie din nou si vin umili iti ceara ceva (atentie, sa iti ceara nu sa te roage), se supara tot ei ca ii eviti. Ca ce-am cu ei, ca de ce, cum, etc. Pai oameni buni, nu va cere nimeni sa ridicati statui, sa puneti pomelnice la biserica (desi unii sunt in stare sa-ti aprinda lumanari la morti), sa laudati sau sa pupati picioare. Dar un dram de recunostinta, un te rog si un multumesc nu strica niciodata, pe cuvantul meu! De exemplu: In anul 1 am dat unui coleg zeci de cursuri, conspecte, am incercat sa-i dau si meditatii (desi m-am cam enervat la un anumit moment). Si toate astea din timpul meu, din munca mea. In anul 2 insa a trecut de cateva ori pe langa mine fara ca macar sa dea un salut.