Interesanta dimineata. Si dureroasa tare. In troleibuz, cazusem pe ganduri urmarind picurii de ploaie de pe geam. Dansau lin, dansau haotic, dupa felul in care ma uitam la ei. La un moment dat, aud zgomote ascutite venind din spate. Pe ultima bancheta se asezase un om al strazii care tulbura aerul cu ceva pestilential de nesuportat. Doamnele din jurul lui i-au spus, ferm, sa coboare. El nimic. Atunci le-am auzit cum incep sa vocifereze si ajung aproape de sofer, in zona in care eram eu, comentand. Sa-l dea jos, domne’, nu putem sta acolo, ne vine rau, paduchios nenorocit, xxx(cenzurat), are obligatia sa opreasca (scrie si-n regulament) si sa-l dea jos. Vazand ca nu se intampla nimic, vreo cinci barbati vanjosi, mai „in putere” asa, se indreapta catre sofer, ordonand oprirea si apoi spre spatele troleibuzului urland, amenintand ca bat cu pumnii, cu picioarele, omul care s-a tarat pana la urma pe scari, lasandu-ne in… pace?! Comentariile au curs apoi: nenumarate invective la adresa lui, din cand in cand vreo doamna mai sensibila a zis si cate un Doamne, iarta-ne, ca suntem in Saptamana Mare! Treptat s-au linistit apele si vezicile noastre biliare, vizibil deranjate, chiar si in capatul celalalt de masina. Si am izbucnit in ras. Nervos, isteric chiar. De ce? Pai doamnele si-au continuat, probabil, conversatia initiala: ai fost, draga, aseara la Denie? Am fost… vai, a fost asa frumos…azi vii? Vin, vin, cum sa nu?! Ma duc si maine, Doamne ajuta! * Daca am facut eu ceva pentru fratele meu? Nu, n-am facut. Daca am zis ceva? Nu, nu am zis. Am tacut si am multumit ca a coborat mai repede, altfel ar fi trebuit sa cobor eu. Ne uitam in jurul nostru si alegem. Ma uit in jur si aleg. Care e fratele bun? Care e cel rau? Cine merita si cine nu? Are paduchi si pute a rahat? Nu-i neam cu noi, cu mine. Ia, sa ma lase! Eu sunt alaturi doar de cei pe care ii iubesc (de multe ori nici macar pentru ei nu fac nimic). Doar nu era sa merg sa-l iau de mana si sa-l conduc la vreun adapost, ori sa-l iau acasa, sa-l spal si sa-i dau ceva haine curate?! Asta fac numai bunii crestini! Nu eu. Nu este rolul meu. Poate ca in acel moment, omul acela n-avea nevoie decat de o mangaiere si o vorba neaspra, neusturatoare. Sau poate n-avea nevoie de nimic. Poate era si el un tata singur, nedreptatit de ai sai copii ori vreun frate blestemat de sora sau sot al unei foste dragi neveste. Habar n-am cine era. Si grav e ca nici nu ma intereseaza. Am coborat, lasand cateva clipe umbrela inchisa, sa ma spele doar ploaia de rusine ca am tacut. Aiurea! Nicicand ploaia nu ma (ne) va spala. Treptat am ajuns razand-plangand la destinatie. Pentru ca… trecem pe langa ei si nu-i vedem. Ii blestemam, ii injuram, chiar si in miercurea mare ori trecem tacuti pe langa ei, cu privirile atintite-n alta parte. Si nu ne dam seama ca trecem, de fapt, pe langa noi. Continuu. *** Aveam altceva pregatit – in minte si in suflet – pentru azi. Doar mersesem si eu aseara la preafrumoasa Denie despre pacatoasa care a uns cu mir si lacrimi. Slujba la care am plans de emotie, in public, de a sarit camasa de pe mine, nepasandu-mi ce-o sa creada ‘doamnele’ de alaturi. Dar, ce folos? Sunt tot mai convinsa ca Dumnezeu lucreaza si ni se arata in/prin oameni. Si tot El ne dezvaluie ce avem cu adevarat in inima, chiar si (sau mai ales) intr-o clipa de neatentie. Sa scriu acum ceea ce doream, ce am simtit… nu-si mai are rostul. Sensul. Poate maine. Poate niciodata.