behind these clouds i'm almost home sunt foarte aproape. dar asta nu mai conteaza. foarte, foarte aproape. toate se prabusesc ca bucatile de faianta in baia unei cladiri parasite. o colectie de intimitati penibile intinse pe toate urmele de la suprafata, decente, firesti, cum se intinde rujul pe chipul unei copile de scoala, sau jeleul ala pe care-l primesti in tabere pe post de gem, la micul dejun. mi-am amintit ca acum 4 ani am mancat din aceeasi farfurie, cu aceeasi furculita, noi doi, si asta e un cliseu pe care n-ar trebui sa-l stochez, dar iata: e aici. e una dintre fotografiile in care mi se pare ca ma privesti in ochi a batjocura. un instantaneu stramb pe care-l retusez pana ce-ncepe sa capete vagi forme mitologice. uniti pret de un pranz la care nu-ti primisesi portia, iar matele-ti chioraiau de foame. contaminati de unul din miturile urbane ale fetelor de 16 ani care cred ca dragostea ar trebui sa existe. o fractiune de imagine perfecta si perpetuabila. la nesfarsit, mai stii? toate astea plus bunatatea, altruismul si candoarea atarnand dupa mine cum atarna panglicile din hartie creponata in urma daciilor impodobite de nunta. si un claxon enervant care-mi sparge timpanele. toate astea cu un bonus din vanitatea pe care o vedeam crescand ca un balon de guma in atasatele tale de altadata. altadata cand, dupa un stalp, eram doar observatorul vag, hartia mototolita pe care cineva scrisese o poezie patetica, preadolescenta perfecta, tocilara nefericita si inadaptata fara scapare. altadata, cand anulam in gand toate epitelele astea scarboase si te lasam viu doar pe tine, decupat in jurnalul meu de maniaca, infipt cu ace de gamalie in creierul ala indopat. un motiv destul de bun ca sa fiu altfel. ca sa fac 500 de abdomene si sa-mi las parul lung. ca sa citesc mai mult si sa merg la ore de desen. ca sa vreau sa invat sa cant la chitara. ca sa invat versuri din poetii tai preferati. ca sa ma insel cu nesimtire. sa fac rabat de la toate impenetrabilele mele atitudini. to gain the world, to have to boy, to have it all. ca in monologul lui pip. n-am fi putut fi mai mult. strigate prin ziduri, saruturi prin ziduri, spate in spate, de-alungul unui perete care nu se mai termina. ca in filme sau in videoclipuri. atata doar, ca niciunul n-ar fi putut face un pas real inspre celalalt. ramaneam cu ochii pironiti in tencuielile albe- neaparat albe- si suradeam prosteste. un zbarnait infiorator, ca dupa ce un altul-ti inchide telefonul in nas, iti ia locul in multe poze cu ochii rosii si maxilarele inclestate. tu n-o sa citesti textul asta, si daca o sa-l citesti, ce pacat. discursul meu de „dar nu inseamna nimic acum, nu mai inseamna absolut nimic" si discursul tau de „saraca fata, intotdeauna ma va…." se vor bruia unul pe altul cu incrancenare. nu-l citi asa. ia-l de la inceput. i'm mostly fictional, ii ziceam cuiva, si aveam dreptate. cenzurez prea mult din mine ca sa ajung atata de onesta incat sa mai pot vedea licorne. cum puteam atunci. si cate altele, care acum isi iau locurile lor cvasi-perverse intr-un tablou baroc. rutina ignora stratul asta de mizerii si lucruri mari ramase nespuse, legate aproape visceral de nevoia unui permanent contact cu ceva la care ajungi sa te raportezi ca la o realitate spectrala. a cuiva care-ti purta numele, care-ti locuia camera si-ti folosea zambetele de rezerva. a cuiva renegat, care refuza sa se stearga. persistent. indaratnic. si-apoi, dupa o vreme, e ca si cand ti-ai scoate sufletul la mezat. the soul of me. the heart of me. o liniste, o rusine, o duhoare de consignatie. rugina, cocleala, un miros moscat si gaurile negre ale nostalgiei. simti cum se agata de tine fasii din ceea ce insemna proiectul unui aparat de zbor, fasii din ceea ce era imaginea ta perfecta "peste un numar de ani". acum, cand simt tot mai putin si imi amintesc tot mai mult, vad clar ca toate sunt fabricate ca sa se stearga, mai putin frustrarea de a nu fi ajuns omul pe care-l schitai pe servetele de hartie atunci. too much of a strugle, imi ziceam. miniaturile inocentei sunt foarte curand inlocuite de gravurile pornografice ale dezavuarii ei. si-atunci, pe ce se fixeaza de fapt senzatia asta de gol, de pamant care se surpa? pe nimic, and i shouldn't care. am viata pe care o merit. un iubit. un viitor decent. si o stafie care trece prin ziduri.o stafie pe nenumarate covoare rosii. in vene, artere si capilare. i'm not writing to reach you.